Timiditatea la copii poate fi vazută ca ceva negativ, mai ales în culturile care valorizează abilitatea de a socializa si extrovertirea. Ceea ce nu este bine înțeles este faptul că timiditatea este un instinct de atașament care îi impiedică pe copii să fie conduși de oamenii care nu fac parte din cercul lor de cunoștinte. De obicei, timiditatea nu este percepută ca un plan al naturii de a se asigura că persoanele cele mai apropiate vor avea cea mai mare influență asupra copiilor.

Dacă dezvoltarea copilului este tipică, primele semne de timiditate apar pe la 6-7 luni, când copilul plânge atunci când vine în contact cu persoane  străine. Copilul începe să  arate preferințe clare pentru persoanele apropiate, nu acceptă să fie luat în brațe de alte persoane, plânge când e despărțit de persoanele pe care le preferă. Atașamentul față de ceilalți devine  foarte polarizat; pentru copil lumea se împarte între persoanele pe care le vrea aproape și persoanele pe care le evită. Cu alte cuvinte, timiditatea la copii nu este o dizabilitate, ci o mișcare strategică din partea naturii, pentru a se asigura că micuțul rămâne aproape de persoanele care sunt responsabile pentru el.(1)

            Timiditatea este adesea confundată cu anxietatea socială -frica sau evitarea interacțiunilor sociale sau interpersonale.. Frica în cazul anxietății sociale este intensă, cronică, semnificativă și, pentru a putea fi diagnosticată, trebuie să se manifeste pe o perioadă mai lungă de 6 luni. Doar 1/2 dintre oamenii diagnosticați cu anxietate socială pretind că sunt timizi. Pe de altă parte, timiditatea este vazută ca o caracteristică a personalității care variază în intensitate de la o  persoană la alta. Poți fi timid fără ca lucrul acesta să te deranjeze. (2)

De ce unii copii sunt mai timizi decat altii?

             Cercetările arată că există o predispoziție genetică ce face ca timiditatea să fie mai puternică la unii copii față de alții. Jerome Kagan, psiholog la Harvard, a descoperit, după 30 de ani de cercetări,  că încă de la 4 luni există diferențe temperamentale în felul în care un copil răspunde la stimuli din lumea înconjurătoare. Aproximativ 15 până la 20% dintre copii se nasc cu temperamente mai inhibate și reactionează mai tare  la mediul înconjurător, ceea ce duce la un grad mai mare de timiditate. Când sunt bebeluși, acești copii sunt mult mai deranjați de zgomotele puternice, dau mai mult din mâini și din picioare si au o activitate cardiacă mai intensă decât alți copii. În jurul vârstei de 2 ani, acești copii se ascund după picioarele părinților atunci când un străin se apropie de zona lor de joacă,  iar pe la 7 ani  preferă joaca solitară. Acești copii puteau fi etichetați de către părinți sau profesori ca fiind timizi dar, la varsta adultă, doar ¼ dintre ei mai manifestau caracteristici asociate cu timiditatea.(3)

            Aceasta cercetare m-a  influențat în experienta mea de parinte a 2 copii foarte timizi. Când aveau 4,  respectiv 2 ani, eram cu fetele într-un magazin când s-a apropiat o doamnă în vârstă, care, prietenoasă, le-a zambit. Apoi le-a intrebat cum le cheamă, spunându-le că sunt  tare dragalase. Fetita cea mare a scos imediat limba la ea, iar cea mică a început să plângă și amândouă s-au ascuns după picioarele mele.. Doamna, surprinsă, s-a uitat la mine și a zis: “Oh, nu-i frumos!” M-am întors către ea si i-am replicat:” Sunt timide si nu  vorbesc cu străinii” și am început imediat să-mi liniștesc copiii. Când, mai târziu, am reflectat la acest incident, o parte din mine ar fi vrut să îi fi spus:” E absolut normal ca un copil să se retragă în fața oamenilor pe care nu îi cunoaște și nu e deloc normal ca oamenii să se astepte ca micutii sa fie sociabili, vorbareți și prietenoși cu cei pe care nu îi cunosc.”

Cum reactionam în fața timidității?

De-a lungul anilor, la intalnirile parintilor cu profesorii mi s-a spus ca, in clasa, fetele mele sunt prea tacute si timide..Profesorii imi cereau de obicei sa le spun fetelor sa vorbeasca mai tare si sa le  incurajez sa ridice mana mai des ca sa raspunda si ele la intrebari. De obicei, mi se spunea ca remediul impotriva timiditatii lor (ca si cand timiditatea ar fi o problema) ar fi sa ii invitam pe colegii lor acasa, ca sa se joace impreuna. Odata, am glumit cu profesoara fiicei mele spunandu-i ca, daca ar veni acasa la noi sa se joace impreuna, asta ar ajuta-o pe fiica mea sa se acomodeze mai usor in noul an scolar.

            Parintii cu copii foarte timizi pot sa-si compare copiii cu colegii de aceeasi varsta care sunt mai sociabili. Un copil timid poate parea mai putin prietenos si  mai temator in a se implica in situatii noi. Ei prefera sa stea de-o parte si sa-i observe pe ceilalti, retragandu-se ori de cate ori se simt amenintati sau coplesiti. Multi parinti cu copii timizi, care sunt foarte anxiosi la fiecare inceput de an scolar, imi spun ca si-ar dori ca micutii lor sa fie mai entuziasti si mai putin paralizati de teama.Dupa cum va puteti imagina, parintii copiilor timizi au amintiri dureroase legate de propria timiditate din copilarie si nu isi doresc ca micutii lor sa treaca prin aceleasi experiente.

            Vestea buna este ca exista o solutie naturala pentru timiditate. Dupa cum spune Kargan, biologia nu reprezinta destinul. Desi unii copii au o predispozitie genetica pentru timiditate, educarea lor ca fiinte diferite, sociabile, cu un mare grad de adaptare este cel mai bun remediu pentru ca timiditatea lor sa dispara.De fapt,  timiditatea nu ne paraseste niciodata, dispare doar nevoia noastra de a actiona in conformitate cu ea.

 Raspunsul este crearea conditiilor de dezvoltare sanatoasa a copilului. Aceasta presupune atasamente puternice fata de adulti si libertatea de a se juca. Combinarea perioadelor de odihna si joaca creaza la copil o forta interna care-l ajuta sa fie stapan pe sine si sa se exprime singur asupra lumii.Pe la varsta de 9 -10 ani, un copil timid face un pas inainte si devine mai aventuros. Cu cat ideile, intentiile, interesele, preferintele si dorintele lor devin mai dezvoltate, cu atat se dezvolta mai mult dorinta de a pasi in lume ghidati de aceste idei.

La sfarsitul clasei a 4 a una din fiicele mele m-a anuntat ca vrea sa mearga intr-o tabara de vara pentru doua saptamani desi nu cunostea pe nimeni si tabara implica si punerea in scena a unei piese de teatru. La sfarsitul celor doua saptamani eram in public si o urmaream cantand si dansand pe scena, plina de viata.  Acelasi copil timid care la 18 luni  striga la persoanele straine spunadu-le sa nu se uite la ea, acum zambea si sarea plina de bucurie in fata a 200 de straini. In timp ce eu eram miscata pana la lacrimi, ea parea mai inalta in ziua aceea, mai increzatoare,mai dinamica si convinsa ca iesirea din zona ei de confort meritase efortul.

Cum putem sprijini copilul timid?

Cand un copil devine timid e un semnal pentru adulti sa ia in considerare contextul. Sunt copiii atasati de persoanele cu care sunt lasati? Sunt copiii atasati de aceste persoane? Cand un copil este timid are nevoie de un adult care il inteleaga si sa ia in calcul urmatoarele strategii.

1.O abordare non critica

Cand un copil simte ca e ceva in neregula cu felul lui de-a fi pentru ca nu e suficient de sociabil sau entuziast, poate sa dezvolte un sentiment de rusine. O abordare non critica presupune sa li se dea copiilor timp sa se acomodeze in mediul nou. Asta inseamna sa nu ii impingem de la spate ci sa ii lasam sa mearga mai departe atunci cand sunt ei gata. Cand copiii mei erau mici si mergeam cu ei la petreceri aniversare, de cele mai multe ori stateau la mine in poala pana se acomodau si incepeau sa se joace cu ceilalti copii.

2. Lasati copiii sa se joace Cu cat personalitatea e mai dezvoltata cu atat forta de exprimare e mai puternica, ceea ce duce la disparitia timiditatii. Dezvoltarea personalitatii se obtine prin multe ore de joaca unde copilul este liber sa exploreze, sa descopere si sa auda ecouri ale propriei personalitati in lumea inconjuratoare. Pentru a se juca copiii au nevoie de spatii unde sa nu se desfasoare activitati structurate,  de instruire sau scolare, spatii fara echipamente de  tehnologie, unde sa nu existe presiunea de a performa sau de a face teme. Copiii se pot juca liber atunci cand nevoia lor de apropiere fata de ceilalti este saturata si exista adulti care sa ii supravegheze.  In aceste momente ajuta foarte mult daca adultii ii incurajeaza pe copiii timizi sa se exprime liber.  Se intampla prea des ca atentia adultilor sa fie atrasa de copiii mai vorbareti iar cei timizi sa fie din nou ignorati. Efortul de a observa si ajuta copiii tacuti care au de asemenea lumi interioare bogate ii ajuta pe acestia sa se dezvolte ca personalitati distincte.

3. Lasati copiii sa interactioneze cu adultii care ii ingrijesc.Copiii trebuie sa se ataseze de adultii care vor avea grija de ei. Parintii trebuie sa aiba grija ca micutii sa cultive legatura cu bunicii, unchii si matusile, cu profesorii, consilierii, dentistii si doctorii cu care vin in contact. Odata cand dentistul i-a spus fiicei mele mai mici sa deschida gura, ea a refuzat, strangand buzele, incrucisand bratele si aruncandu-i priviri de otel. I-am spus atunci ca dentistul este o persoana pe care mami o place si  care are  grija de sanatatea dintilor ei. I-am mai spus sa deschida gura pentru ca dentistul sa poata sa ii vada dintii si ea a ascultat aproape fara ezitare. Copiii au nevoie sa stie ca exista o retea invizibila de adulti in jurul lor, care au grija de ei, insa este responsabilitatea parintilor sa consolideze aceste relatii.

Timiditatea este un instinct natural de atasament care este adesea considerat o deficienta la copii si nu o miscare strategica din partea naturii pentru a-i tine pe copii legati de persoanele care ii ingrijesc.  Daca dorinta de a ne retrage in fata altora nu ne paraseste niciodata, conflictul pe care il resimtim in legatura cu asta cat si dezvoltarea armonioasa sunt raspunsurile care ne permit sa ne exprimam plenar pe noi insine.Daca ne dorim intr-adevar sa ne ajutam copiii sa isi depaseasca propria timiditate, ar trebui sa facem in asa fel incat copiii sa nu se rusineze de ceva ce este natural.Natura are raspunsul potrivit daca suntem rabdatori si asiguram copilului conditiile unei bune dezvoltari.

Copyright 2016

 Dr. Deborah MacNamara is on faculty at the Neufeld Institute, in private practice supporting families, and author of Rest, Play, Grow: Making Sense of Preschoolers (or anyone who acts like one).

Please see www.macnamara.ca for more information.

Note

(1) Neufeld, G. (2013). Making Sense of Kids Course, Neufeld Institute, Vancouver, BC, Canada, http://www.neufeldinstitute.org.

(2) Burstein M, Ameli-Grillon L, Merikangas KR. Shyness versus social phobia in US youth. Pediatrics. 2011;128:917-925. Retrieved fromhttps://www.researchgate.net/publication/51721428_Shyness_Versus_Social_Phobia_in_US_Youth

Heiser NA, Turner SM, Beidel DC, et al. Differentiating social phobia from shyness. Journal of Anxiety Disorders. 2009;23:469-476. Retrieved fromhttp://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC2692184/

(3) Kagan, J. (1994). The nature of the child. New York: Basic Books.

Kagan J, Reznick JS, Snidman N, Gibbons J, Johnson MO. Childhood derivatives of inhibition and lack of inhibition to the unfamiliar. Child Development. 1988 Dec;59(6):1580-9. Retrieved from http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/3208569

Kuo, R. (March 4, 1991). Psychologist finds shyness inherited, but not permanent. The Harvard Crimson. Retrieved fromhttp://www.thecrimson.com/article/1991/3/4/psychologist-finds-shyness-inherited-but-not/